Motociclism de tura: Samarkand 2008

Samarkand 2008

Ce frumos suna, nu vi se pare? Sa- mar- kand.. pe vremea lui Alexandru Macedon ii spuneau Marakanda.. parca mai frumos. Orasul are deci ceva mai mult de doua milenii si jumatate si a fost celebru in tot acest timp. Un loc al culturii si civilizatie in forme pe care azi aproape ca nu le mai intelegem. Un loc al bogatiei, al artei si in acelasi timp al saraciei si ignorantei. Am vrut sa mergem acolo. Am inteles repede ca va fi un drum lung. Apoi ni s-a parut ca miile de kilometri dus si intors vor fi sterile, un sacrificiu pe care ni l-am asumat ca sa ajungem in acel punct terminus. Calatoria ne-a rezervat insa multe surprize. Am descoperit frumusetea desertului si a stepei, a rasaritului si a apusului, a marii, a ceahanalei modeste, a prieteniei. Ne-am amintit de ce ne place asa de mult in "musulmania", am mai scapat de cateva idei preconcepute despre tarile sarace si anonime.

Am facut fotografii mai mult din mers si din superstitie am evitat momentele critice: cand ne sudam portbagajul in Kazakstan, cand potriveam o pasta de pix in bietul furtunel de injector la Samarkand, cand ne erau toate imprastiate pe contrasens, motorul in sant si urme zigzagate pe asfalt si nisip, cand mergeam pe unde n-am fi visat nici in cele mai negre cosmaruri motocicliste ca o sa mergem. Nu-mi pare rau. Eu pricum n-o sa uit si pentru voi astea sunt exercitii utile de imaginatie.

A fost cat pe-aci sa nu mai plecam. Parca zeii nu vroiau... Am avut tot felul de probleme din decembrie (cand a devenit clar ca am investit prea mult ca sa nu mai plecam): a trebuit sa-mi repar dintii. Apoi inca o data, altii, apoi probleme cu spagi, apoi probleme cu concediul ( cu o saptamana inainte de plecare nici eu nici Andi nu aveam aprobate cererile de concediu si deci nu aveam nici banii de concediu), apoi nu mai veneau cauciucurile nici alea bune, nici alea proaste... au venit joi si vineri am plecat..

Am ajuns inapoi cinci saptamani mai tarziu, dupa ceva mai mult de 12 000 de kilometri, mult mai saraci si cu motorul in urmatoarea stare: fara abs pe spate, cutiile laterale sparte, sfasiate si mototlite, suportul de cutii rupt, topcaseul se tine intr-o gheara si in incuietoare, portbagajul e rupt in trei bucati separate si reparat cu un pleu sudat, parbrizul e incrustat ca un pahar de cristal si asigurat cu scotch, avem oglinzi de bicicleta, tankul indoit si zgariat, bara din stanga fisurata destul de serios si polizata la greu, si o operatie de by pass cu o pasta metalica de pix la injectorul din dreaptaar pe de alta parte, motorul ne-a dus si ne-a adus de oriunde, nu ne-a lasta in drum niciodata si reparatiile necesare au fost mai mult de ordin cosmetic, nici o parte vitala (transmisie, motor, suspensie, electronica etc) nu a cedat.Oricita fost de rau drumul, si oricit era de greu de dus "vaca" pe nisip, pe noroi sau pe gropi si pietre ea si-a facut datoria cu succes, livrind la destinatie 2 motonomazi uneori foarte obositi, dar continuu uimiti si fascinati de locurile unde au ajuns. Adevaratul rodaj de 50 000 km l-a implinit la revenire, la citiva km de granita dintre Europa si Asia, la Atyrau.

Dar sa incep cu inceputul:

Am plecat intr-o zi de lucru, vineri 4 iulie, intr-o etapa mica mica: Cluj- Bistrita. Prilej de vizitat prieteni vechi, orasul copilariei, tras sufletul dupa munca. A doua zi am trecut granita in Ucraina si ne-am oprit la 20 de kilometri de Cernauti. Ne-am cazat destul de anonim la o benzinarie all inclusive si a doua zi am pornit spre Kiev. Ne-am oprit la Hotin si nu ne-a parut rau, o cetate foarte frumoasa, asezata ca in povesti. In Kiev am asteptat doua zile, pana marti (aproape) seara dupa viza de Uzbekistan, apoi am pornit hotarati spre granita cu Rusia. Am mai dormit o noapte in Ucraina, destul de scump, si am prins si o amenda pentru viteza. Noroc ca militianul stia germana si au negociat repede o mica spaga (50 de grivne, jumatate din amenda oficiala, aproximativ 10$). Parea ca ne merge bine, am gasit cazare ieftina la hotel Central Kursk (700 de ruble aprox 70 de lei camera). Ploaia se tinea de noi inca din Rominia, si nici a doua zi nu am scapat de ea... Destul de neplacut, mai ales ca nu aveam incredere in gume. Pe seara, din cauza unei combinatii de ploaie, viteza, cauciucuri, nervi, suspensii, am cazut. Cu 10 minute inainte Andi luase o amenda serioasa pentru ca a iesit din benzinarie peste linia continua, a plecat furios, am cazut. Rau. Cu cel putin 80, maxim 95 la ora. Nu mai stiu exact cum... motorul a cazut pe stanga, s-a rostogolit peste manerul stang, a glisat pe asfalt mult, a scos scantei din bare... topcaseul a sarit ca o minge.. l-am vazut, m-am temut ca o sa cada peste noi. Altfel, am stiut ca n-o sa patim nimic din milisecunda in care am inceput sa zbor. Nu stiu sa spun daca am cazut pe spate sau pe maini, daca am sarit peste motor in partea lui dreapta sau stanga. Casca e zgariata mai rau pe ceafa, geaca pe spate si pe cotu stang si pantalonii pe buzunarul drept din fata si in spatele genunchiului drept. Manusile erau ca noi cand le-am pierdut in Kazakstan, o saptamana mai tarziu. Mi-am julit un centimetru patrat de piele pe cotul stang si Andi tot cam atat pe pumnul drept de la frecarea cu hainele, respectiv manusile (ca nu se vad gauri). M-am socat nu atat de la cazatura, cat de la ideea ca am traversat sensul opus de mers.. stiti toate mitzele, cainii si veveritele de pe marginea drumului.. stiti la ce ma gandesc. brrr. Achizitia de cauciucuri ieftine facuta in graba fix inainte de plecare si-a spus cuvintul, razbunindu-se destul de urit. De fapt, am avut un noroc imens, nu am patit nimic si imediat dupa trinta am mai facut 100 de km pe motor, incet dar totusi am ajuns in Borisoglebsk.

Cu ajutorul prietenilor motociclisti din Borisoglebsk (Clubul Raven Borisoglebsk) s-a reparat tot ce s-a putut: oglinzi, ghidon, lumini, cutii, bara (adica tot in afara de abs) si s-a vazut (portbagajul arata ok).Munca la motor a fost de 8 ore, de dimineata de la 9 pina la 6 seara, cind am pornit din nou la drum. Am primit cazare, masa, transport, reparatii si autograf. Lor le datoram o mare parte din tura. Le multumim si le promitem ca n-o sa-i uitam niciodata.

N-am fost siguri ca avem curajul sa plecam mai departe, si am stiut ca va fi mult mai greu, ca vom merge mult mai incet, ca riscam sa ni se rupa cutiile sau parbrizul sau sistemul de prindere (deja injumatatit) al topcaseului sau sa apara ceva ce nu observasem, nu mai aveam nici un pic de incredere in gume, etc. Abia facusem 2000 de kilometri si eram inca in civilizatie. Am plecat totusi... pe seara, cu norii in fata si cu ganduri negre. Am mai mers 100 kilometri si ne-am cazat in primul hotel ieftin pe care l-am gasit. In ziua(noaptea) urmatoare am trecut granitza in Kazakstan. Ne-am pus cortul la 10 metri de graniceri. Ma imprietenisem cu unul, i-am dat un suvenir, apoi i-am dat si spaga, foarte dragutz, totusi. Era nascut in aceeasi zi cu mine, de aceea.Totodata toti vroiau de la noi vederi din Rominia, si ne-a parut rau ca nu am luat mai multe la noi, sunt o moneda de schimb si un cadou foarte bun si util.

Primele impresii din Kazakstan au fost foarte placute. Asfalt frumos, minunat de drept, liniutze de sute de kilometri prin stepa cu cel mai grozav asfalt care se poate. Cazare oarecum ieftina (acum suntem de parere ca fiecare banutz dat pe cazare in Kazakstan a fost prost investit), oameni draguti (draga de Bibigul ne-a dat o masa si un ceai), nici urma de politie rutiera. Nici macar portiunea de drum in lucru nu ne-a pus serios pe ganduri. Deh, 40 de kilometri... cine visa ca undeva in fata exista 230 de kilometri de drum in faza finala de descompunere?Am inotat in cel mai fin si mai alb praf.Adincimi intre 5 cm si oricit, iar consistenta era de faina-zahar pudra- si caldura devenea tot mai mare.

Mai tarziu, ne-a ajuns din urma furtuna chiar pe portiunea cu sfalt incredibil de prost, respectiv no asfalt at all.Stepa, pamintul si praful s-au transformat intr-o marmelada-aracet.Rezultatul? 10 kmh /ora, noroi si in dinti....etc . Foarte neplacut, dar macar am descoperit cazarea gratis la ceaihana. Ceaihanaua este un loc tinut de femei, unde se mananca bine si ieftin, tolanit pe divan. Dupa care poti sa dormi pe acel divan. Foarte frumos. Racoare, liniste, oamenii vin si pleaca, schimbi o vorba, afli despre drum, faci poze. Totodata am invatat de la soferii de Kamaz si citeva expresii noi, ca de exemplu "asfalt normalnii". Pentru cunoscatori, expresia acopera un larg spectru de categorii de drum, de la cel pe care a fost asfalt pe vremea lui Stalin pina la calitatea 1A, cum nu prea avem nici prin tara. Variatiunile erau imense, si dupa 2-3 zile am inceput sa luam la cunostiinta sub beneficiu de inventar declaratiile cuiva ca de acum incolo e "asfalt normalnii". Expresia "na stepa" - drum prin stepa, era mult mai comprehensibila pentru noi, dar venea insotita de cuvintul "pisok" ceea ce insemna nisip de cea mai buna calitate, care era gratuit produs de rotile Kamazurilor si se incapatina sa acopere orice sleau, denivelare, mai ales in curbe si in alte locuri gingase. Superb.

O intilnire la marginea suprarealismului- pe cea mai rea portiune de drum, din fata vine un motor, o chinezarie de 250 ccm, o copie de copie de chopper....frineaza, cade linga noi, se ridica un baiat, 18-20 de ani, american, cumparase motorul din China, plecase cu el spre casa. Pina ii indrept cu mina barele facute tirbuson ne explica ca se grabeste, ii expira viza de Kazahstan si mai avea 24 de ore sa ajunga in Rusia(500 de km pina la cea mai apropiat vama, asfalt niet, decit...kamikaze. Ii uram noroc, ii aratam pe harta noastra cam pe unde sa o ia si nici azi nu stim daca a ajuns sau nu....

La ceaihanaua de la Irghiz (din mijlocul stepei-desert si la jumatatea distantei de 230 de km de drum "na stepa") am vazut prima camila si ne-am intalnit cu soferi de Kamaz foarte prietenosi. Ne-au schimbat dolari si euro la un curs foarte bun, ne-au dat ceai, mancare si harbuz si chiar mai mult. Zaker, sofer si proprietar de Kamaz si Kalasnikov (se pare ca in Kazahstan pe linga ceainic si slapi toata lumea are cel putin o arma) ne-a invitat sa poposim la el acasa cand ajungem in orasul lui, Turkistan. Ceea ce am facut dupa ce am trecut prin fostul port Aral si pe la Baikonur. Nu pot sa povestesc cat de frumos am fost primiti la Turkistan. Cate eforturi organizatorice, ce chef in cinstea noastra, ce ochi frumosi avea fata care a dansat pentru Andi.. foarte frumos... minunat.. nu stiu destule cuvinte sa descriu ziua in care am stat la Turkistan. Aici am vazut si primul mausoleu, am baut prima data lapte de camila (dulce, cu grau fiert), ne-am scaldat in ce numeau ei canal Turkistan si banuiesc eu ca era apa din Sirdaria... ah, grozav... mai vreau acolo. Tot aici am vizitat si primele domuri timuride, un mausoleu impresionant in care erau ingropati intelepti si teologi musulmani, loc de pelerinaj functional chiar si in zilele noastre.

Dupa inca o noapte in Kazakstan, am intrat in Uzbekistan. Cu ceva emotii pentru ca la iesirea din Kazakstan pasagerii intra pe alte porti si pe alte ghisee decat soferii iar pe mine m-au trecut granita aproape cu forta si ma tot goneau si din no man's land. Cred ca am si plans. Andi nu stia ca eu iesisem din Kaz, nu il vedeam, telefonul era mort, o, vai, m-am temut groaznic. Pana la urma a fost bine, dar m-a surprins foarte tare povestea asta. O sa incerc sa-mi aduc aminte de acum inainte ca vamile de felul asta, minore, intre tari nu foarte inaintate tehnologic sunt absolut diferite intre ele: unele nu lucreaza noaptea, unele sunt doar pentru pietoni, unele nu lucreaza in weekend, unele au pauza de masa, in unele pasagerii sunt obligati sa stea in mijocul de transport, in altele sunt obligati sa treaca pe jos, combinate care-cum.

In fine, am ajuns la Samarkand. Turkistanul fusese un antrenament destul de bun cu mausoleul lui imens, dar nu ma asteptam la concetratia de monumente pe kilometru patrat pe care am gasit-o in Samarkand. Inclusiv hotelul la care ne-am cazat (Legend, strada Tolmasova nr 60) era o cladire de patrimoniu, iar decoratiunile de acolo ne-au uimit. Am si stat trei nopti desi initial ne targuisem pentru doua... Ne-am odihnit, ne-am clatit ochii, am dat hainele la spalat... a fost exact ce ne trebuia. In curtea lor interioara am reparat bietul furtun de injector... ah ce momente triste. Ma si vedeam in avion cand am vazut benzina curgand. Un accident super stupid: am daramat motorul cand am scos bagajele, si am incercat (desi este evident inutil) sa il prind, sa il opresc si mi-am proptit genunchiul in furtunel. Groaznic. Nu-mi venea sa cred. Din fericire operatia de by pass a reusit. Am taiat o mina metalica de pix, am spalat-o cu spirt (operatie, nu?), am modelat-o cu patentul si am lipit-o cu superglue local. Inca tine.

Am stat apoi o zi pietoni. Am cautat bancomat, degeaba, nu exista decat la Tashkent probabil. Am descoperit ca se pot scoate bani de pe card la o banca: National Bank of Uzbekistan. Am cautat banca, am gasit-o, n-a fost bine, nu lucrau decat cu Visa. Pentru Mastercard, Asaka Bank. Am cautat, am gasit, am scos bani (dolari, singura optiune). A fost bine, pentru ca toata lumea accepta dolari in Uzbekistan, inclus la intrarile in muzee and stuff, iar daca schimbi la oamenii de la care cumperi, iti ofera un curs foarte bun (1400 de sum pentru un dolar, cand la casele de schimb era si 1270). Am cautat apoi un telefon public, pentru ca nu puteam intra pe roaming, si am gasit cu greu o ghereta paduchioasa in care un operator putea sa iti faca apeluri internationale. Problema a fost ca avea pentru Romania un cod de pe vremea lui Pazvante 081 40 44 si pana nu i-am vazut lista cu coduri n-am putut sa ne dam seama de ce nu putem suna pe nimeni. L-am taiat pe 44 si am putut suna un numar (din cinci cate aveam pe lista), cat sa dam de veste ca suntem bine, apoi ne-am bagat 20 de minute la un net sa ne verificam mailuri and stuff. Una peste alta am cam pierdut timpul in prima zi... Am vizitat orasul seara, am refuzat politistul care s-a oferit sa ne urce in minaret, alergasem prea mult in ziua aia. A doua zi, am plecat intr-o mica excursie spre Sahrizab, orasul in care s-a nascut Timur. 200 de kilometri, un pic de serpentine, si benzina de 80. Am testat altfel si injectorul si cat de bine trage benzina de 80 la deal. Foarte bine. Am mai vazut un monument. Fusese cea mai inalta cladire din Asia Centrala pana cand un print si-a omorat calul preferat in drum spre ea, fiindca i se paruse ca e aproape. S-a suparat si a darimat-o.Chiar si asa, ruinele ramase au cam 30 de metri, se poate urca pe ele iar panorama oferita a meritat efortul. Aici am primit o masa gratis (musafirul e fratele lui Allah) si un ghid excelent (un traducator rusa-uzbeca-chineza-engleza). Ne-am intors in Samarkand suficient de devreme sa mai vizitam (eu n-am intrat in complexul Bibi, mi-a placut povestea foarte mult: Bibi era iubita chinezoica a lui Timur si i-a construit complexul ca o surpriza cat el era plecat.: arhitectul s-a indragostit de ea si i-a cerut ca plata un sarut: problema a fost ca Timur a vazut urma sarutului, s-a suparat si de atunci nu mai stim nimic de arhitect, probabil tocat marunt, iar femeile musulmanilor poarta val), sa mai facem poze si sa mancam doi pepeni uriasi. Minunat. Am mai facut efortul de a vizita ruinele ruinate ale fostei Marakande, orasul cucerit de Alexandru Macedon, mausoleul marelui profet biblic Daniel (sarcofagul are peste 10 metri, se spune ca oasele profetului cresc anual cite un pic) locul e intr-adevar impresionant prin linistea lui si prin faptul ca e un punct de pelerinaj pentru cele trei religii ale Cartii. Moastele profetului Daniel ar fi fost aduse de Timur din Iran, de la Soussa, ca un talisman de bun noroc. Totusi, se pare ca si la Soussa exista un mormint al profetului...deci trebuie mers si verificat.

Ce am mai retinut din Samarkand este complecul funerar Sah-I -Zinda, un ansamblu de morminte si mausolee superb decorate si intretinite, un loc venerabil, in care pacatele ce pot fi savirsite de vizitatori non-religiosi sunt enumerate pe o tabla la intrare.

Din Samarkand am pleecat spre Buhara. Buhara e un oras normal, imens, cu un centru istoric impresionant si un trecut rupt din 1001 de nopti. De fapt un oras mare, cu tot ce-i trebuie in afara de bancomate, dar asta stiam deja. Am vizitat centrul istoric, am facut fotografii, dar ne-am dus la cumparaturi in oras si a meritat efortul sa facem cateva sute de metri pe jos. Ne-am cazat excelent, la marginea cartierului turistic, la hotel Shark/Sharq cu 10 dolari pe noapte si toate facilitatile. Si aici, ca si la Samarkand ne-am targuit si am obtinut o reducere semnificativa ( la Samarkand de la 35 la 20 de dolari, la Buchara de la 15 la 10). Recomandam Buhara celor ce doresc sa cumpere matase, miniaturi, si alte suveniruri. Am ramas vrajiti de culorile si textura covoarelor de matase, de o finete si o calitate care justifica pe deplin preturile mari.

Am stat si aici doua nopti, apoi am traversat desertul rosu(Quizil Kum, in traducere aprozimativa) spre Kiva. Desert adevarat, cu dune, nisip si camile. Caldura pe masura, am realizat ca trebuie sa plecam la ore matinale (5, 6) ca sa ne crestem sansele de" supravietuire". Din fericire drumul era destul de bun, asfaltul corect, doar pe alocuri se lucra la el sau erau dune aduse de vint care inundau soseaua. Singurul desert adevarat, "ca in poze" din toata tura. Impresionant, salbatic si portocaliu-rosu.

La Kiva intrasem deja in supradoza de monumente. Am mai fotografiat ce am mai putut vedea, dar acum parca le vad mai bine de departe :). Ne-am cazat la marginea cetatii, langa ziduri, cum faceau pe vremuri caravanele de camile. Nu cred ca pot sa recomand calduros hotelul respectiv. Bun, 10 dolari (era 6 $ la dormitor), aer conditionat, calm si pace, dar in Kiva chiar erau foarte multe hoteluri in gama asta de pret asa ca poate se poate si mai bine.

Plimbarea prin vechea cetate (nu asa veche, majoritatea constructiilor dateaza din secolul 19, de dinainte de invazia ruseasca si apoi sovietica), vizitarea castelului Ark, urcatul pe ziduri, tirguitul in piata pentru pepeni, atmosfera de oras-cetate -oaza ne-au umplut cele 2 seri petrecute in fosta capitala a Horezmului.

Ei, si cand am plecat din Kiva, desi deja mergeam de cateva zile spre vest, am simtit ca venim acasa. Si asa un dor ne-a prins... si un chef de drum... Mai aveam de bifat o vizita la cimitirul de epave de la Moinaq si un drum alb prin desert si apoi Kazahstan (care prin comparatie cu Uzbekistanul este un loc modern, cu utilitati, roaming de incredere si benzina buna), inca un pas si Europa, si un sughitz si gata, acasa. Eram destul de obositi, topcaseul se comporta ciudat, nu aveam incredere in improvizatiile de pe motor, vazusem ce plecasem sa vedem, parea ca e gata.

Din Kiva in Kongirat am mers foarte bine. Am ajuns pe la 10 jumate dimineata, pe racoare, mancasem un saslic pe drum, am baut un suc si ne-am simtit in stare sa mergem la Moinaq sa vedem fostul tarm al fostei mari Aral. Am ajuns, am vazut, am povestit cu un batranel schiop care spunea ca el apucase sa vada marea, am luat la cunostinta din nou de dezastrul acela ecologic (e imposibil de digerat informatia aia: cum e sa sece marea, iei la cunostinta, inghiti in sec si pleci) si eu am coborat faleza sa fac cateva poze. Am neglijat insa sa ma dezbrac, si minunatii mei pantaloni care mi-au salvat pielea la propriu in Rusia si care ma ferisera de deshidratare in ultima saptamana acum mi-au jucat festa. In cinci minute mi s-a facut rau, groaznic de rau. Daca aveti rabdare sa vedeti toate pozele, e acolo un portet sugestiv al meu, la fata locului, facut de Andi care nu stia daca sa rada sau sa planga dar se convinsese deja ca voi supravietui. Una peste alta, am stat la Moinaq pana pe la 2 si ceva, apoi am plecat spre Kongirat. A doua zi trebuia sa incepem un drum despre care aveam informatii contradictorii si pe care planuisem sa-l parcurgem in cel putin doua etape. In cazul cel mai fericit, sa trecem granita.

Au fost patru zile in care am plecat la rasaritul soarelui, asta a fost ultima dintre ele. E foarte placut sa mergi in desert pe racoare. Peisajul e aproape mai halucinant decat in bataia cruda a soarelui de pranz, lumina e blanda (mergeam spre vest deja de mai mult de o saptamana, dupa pranz soarele devine foarte neplacut) si primii 200 de kilometri trec de la sine, mai ales ca drumul este excelend, minunat de surprinzator de bun. O pauza de tigara si golit rezerva de benzina (6 kilograme mai putin pe bietele noastre cutii), inca o pauza de cafea si apoi alarma: la o groapa absolut normala si anonima, topcaseul m-a lovit groaznic in spate. Mi-a scos tot aerul din plamani, dar nu coastele mele erau problema ci bagajul. Ne orpim, dam jos cutia- sistemul e ok.. atunci? Portbagajul se rupsese de tot in trei bucati absolut separate. Fiecare bucata statea prinsa in surub darrrr problem.. balsoi problem. Aruncam ce putem din bagaje, mutam laptopul intr-o cutie laterala si umplem topc cu sosete si ce ni s-a parut mai usor. Legam bucatile de portbagaj cu coarda intre ele si de cadru si pornim catinel catinel catre vama. Facem vama, iesim in fasie, surpriza: nu putem intra in Uzb, e pauza de masa. OK, facem cort din ce gasim pe acolo, tragem un pui de somn. In cele din urma intram in Uzb, dar trebuie sa asteptam sa faca passport control un autocar de capsunari uzbeci ( in fine, echivalentul lor). Ne intretinem cu un sofer de tir care face naveta Ploiesti Samarkand, care ne mai da niste tipsuri despre drum si ne explica ca drumul asta alb prin desert e drumul principal de acces in Uzb din Kaz.. hmmm In fine, devine clar ca am economisit cel putin o zi de drum, ca vom ajunge in aceeasi zi in Beinau chiar si cu topcaseul legat cu ata. Catinel si supercatinel mai facem ultimii 80 de kilometri (drumul era acum Kazahstanez, adica "asfalt normalnii" de gradul durrr-durr) si ne cazam la ceaihana-parcare-atelier auto la iesirea din Beinau spre Atirau. Fetele ne primesc bucuroase cand le promitem ca mancam si ne aprovizionam de la ele, ne instalam, ne simtim bine, cand vine patronul Alexei, foarte rus, mare endurist, crosist si ce mai vreti in tinerete. Se uita la motor, zice remont si intr-o ora exista o bucata de fier cu gauri care potrivesc pe suruburile bietului nostru fost portbagaj si care va tine bucatile alea nefericite impreuna pentru inca vreo 4000 de kilometri. Apoi ne ia de mana, ne duce in casa si ne arta poze din tinerete si poze cu ultimii tureri care trecusera pe la el in drumul lor spre Caspica. Ne incantam, calculam repede si ne hotaram: mergem la Aktau, la mare pe plajele pustii unde ceilalti motociclisti gasisera locuri minunate, foci de Caspica si mufloni.

A doua zi, pornim. Ceva mai mult de 400 de kilometri din care jumate pietris, hopuri si planuri inclinate fioroase, vant din fata-laterale de 80 kmh si praf, jumate asfalt cu vant extrem de puternic. Coboram de pe platoul Ustjurt si incepem sa intelegem putin geografia zonei. E acelasi platou care margineste si Aralul si e festonat cu canioane si vai spre margini. Un loc in care se pot petrce cateva saptamani interesante, dupa cum am vazut si in pozele motociclistilor germani. Aceeiasi motociclisti germani isi rupsesera in zona o clavicula si busisera destul de rau un F650. Ajungem, gasim o plaja semipustie, plecam la shopping, facem plinul cu benzina foarte buna, facem cortul, ingropam motorul, facem poze, mancam si adormim instant. Dimineata dezgropam motorul, ne scaldam, facem plaja si inventam un frigider. Apa marii era extrem de rece si vantul constant de la nord la sud asa ca dupa o scalda si un saslic ne retragem in cort pana dupamasa. Lenevim si putorim cat de tare putem si incercam sa aflam la telefon daca avem ferry spre Astrahan. Nu avem decat spre Baku, Azerbaidgian, iar orarul era in voia lui Allah, si zicem pas. Ne hotaram sa plecam a doua zi inapoi la Beinau si Alexei. Ne cazam din nou pe divan si dimineata dupa ce ii dam poze sa arate la urmatorii :) plecam. Cu 15 kilometri inainte de Atyrau dragul si scumpul nostru Heidi implineste 50000 de kilometri. Il pupam, ii zicem numai de bine, ne cerem iertare ca l-am maltrat, i-am dat benzina proasta si l-am umilit cu improvizate, ii promitem ca acasa ii tratam tot ce-l doare, il spalam cu periuta de dinti si ii gasim o prietena, si trecem de Atyrau, deci intram oficial in Europa. Ne oprim cincizeci de kilometri mai incolo la o ceihana, ne asiguram ca ne lasa sa punem cortul (nu aveau divan, erau bielorusi), papam, bericim, putorim si intindem tabara.

Plecam dimineata spre Rusia, evitam Astrahanul, luam o amenda pentru viteza (acum aflam ca limita de viteza in Rusia pe drumul neautostrada este 80) si ne cazam intr-unul din cele mai grozave locuri de dormit din tura asta. Un complex pescaresc cu bungalowuri de doua apartamente intr-o imensa livada de pomi fructiferi. Cazarea 650 de ruble (65 de lei) include transportul cu barca peste Volga la plaja. Facem cunostinta la 4, la 5 suntem pe plaja. Nu pot sa explic in ce hal am lenevit acolo. Apa era calda, am stat ca in vana, de fapt s-a si simtit nevoia de tigara... ca niste hipopotami, ca niste bivoli fara nici un gand de viitor am zacut pe plaja aia. In afara de doua rusoaice seminude si niste pasari harnice nu se vedeau decat pestii agitati de vreun rapitor si salturile celor din urma dupa stiu ei ce. Spre seara ne-am aranjat si stomacurile (asta a fost scump), am multumit sortii pentru locul acela minunat si am dormit la fel de bine ca acasa.

A doua zi suntem in stare de 830 de kilometri desi pierdem doua ore in drumul de nisip spre bac si la coada la bac, si ne cazam pe la 9 seara la un camping foarte interesant, cu cate doua apartamente separate de toaleta si oficiu in cate un vagon de tren. Camping de containere am bifat in Armenia, acum am vazut si camping de vagoane. Suntem la 20 de kilometri de granita cu Ucraina, incepem sa ne simtim aproape de casa. A doua zi dimineata vama si un pic de problema. I-a luat aproape o ora omului de la pasapoarte sa se convinga ca nu avem nevoie de viza si oricum era suparat ca nu avem LOI, voucher, ceva. In Ucraina, primii politisti care ne-au vazut ne-au oprit si ne-au zis ca am trecut pe rosu (adica asa au "vazut" ei, si noi trebuia sa-i convingem de contrariul). Problem, dar un straf fara chitanta rezolva orice: 30 de dolari, patru politisti fericiti, doi nomazi mai saraci, dar cu carnetul salvat. Pierdem o ora si cu asta, apoi ne blocam in traficul din Donetzk (care nu are centura). Traversam o regiune, pot sa spun din suflet, urata. Bazinul Donului, o Vale a Jiului (pentru cunoscatori) de cateva sute de kilometri. Halde de steril, fabrici si uzine, praf, fum, localitate urata dupa localitate urata, suntem hotarati sa nu mai dam amenzi, descoperim ca nu ne merge o semnalizare si stopul asa ca ne cazam urgent la periferia Dnepropetrovskului. Hotel sovietic, pret european (25 de dolari, buda pe hol, nerecomandat, si oricum nu am sti sa-l gasim inca o data). Dimineata shopping de becuri si un sfert de ora de remont si suntem gata sa plecam. Mergem greu, e trafic, lasam cu buza umflata cel putin 8 echipaje de politie si ne oprim la Nemirov. Da, de aceea vi se pare cunoscut, dar nu mai aveam bani de vodca si oricum n-am fi indraznit sa mai adaugam nici 500 de grame in plus in cutii, deja le misca vantul. In schimb am nimerit un motel foarte elegant (Troia, la intersectia cu drumul spre centrul orasului, cam 20 de dolari), cu un saslicar de geniu. Am mancat portii duble de saslic si cartofi prajiti (visam deja de o luna la asta, in Musulmania nu sunt la moda, nu stiu de ce) si am dormit ultima noapte din tura asta.

A doua zi, joi, 7 august, 740 de kilometri si o vama cu o coada uriasa (ne-am bagat noi in fata, darrr), un pic de problema cu drumurile si podurile din Moldova, reparatii, macadam si semafoare din loc in loc de la Vatra Dornei pana la Cluj, dar pe la 11 pupam parinti si matusi si la 12 eram chiar la noi acasa. Franti. Morti de oboseala. Ingrozitor de murdari. Si foarte foarte fericiti. Pe la Dej ne gandeam ca sambata am putea fi in Budapesta daca vrem :). Sambata ne gandeam ca miercuri am putea sa o luam de la capat. Mai stam un pic sa ne gandim unde si cand, data viitoare.

In concluzie, a fost cea mai aventuroasa tura a noastra de pina acum. Totul avut dimensiuni sau caracteristice duse la maxim. Drumul rau era infernal, drumul bun era excelent. Caldura era extrema, relaxarea era maxima. Toate amanuntele si detaliile erau conturate de contradictii si diferente dure.

Am invatat imens de mult in aceasta tura. Am invatat sa ne alegem mai bine coechipierii, dar am si invatat ca puutem face fata singuri la orice distante si destinatii.Am invatat ca tarile Asiei si ale Europei sunt mult mai diferite decit credeam. Am invatat sa nu mai comandam "cotlet" sau "biftec" niciodata in Rusia. Am aflat ca pe o portiune de drum rau din stepa Kazahstanului l-au mincat lupii pe un sofer iarna trecuta. Am invatat ca nu te poti juca cu distantele de mii de kilometri prin Asia, ca intr- adevar sunt locuri unde stepa sau desertul trebuie luate in serios, in mod diferit de o iesire la un enduro pe dealurile din Rominia.

In fine, o tura solicitanta, extraordinar de frumoasa si oarecum obsedanta, inca nu suntem iesiti din drumurile si din orasele magice ale Asiei Centrale.

In viitor, visam la multe alte locuri, stim acum ca suntem 100% imbolnaviti de microbul distantelor, al tarilor magice, secrete si exotice.

Miha si Tafu